Am crescut intr-un oras in care se construia o cale ferata. Veneau tot felul de trenuri pana acolo, cu materiale, cu pietris, cu sine, cu muncitori. Cativa ani mai tarziu, a inceput sa vina si sa plece mult-asteptatul tren de calatori.
In drum spre bunici, treceam mereu peste calea ferata. Tata se supara cand prindea bariera lasata. Eu insa, ma bucuram si numaram vagoanele. Iar cand ajungeam acasa, dadeam iama in lada cu jucarii, scoteam de acolo trenuletele si incepeam sa ma joc de-a gara – cu program, cu calatori care asteapta (figurine din aceeasi lada) si cu masinute oprite la bariera improvizata. Era distractia mea favorita.
Am crescut, dar n-am uitat de trenuletele din copilarie. M-am amuzat cand, intr-o vizita, baieteii prietenilor mei aveau fix aceleasi preocupari – se jucau cu un trenulet care avea chiar cu o bariera in miniatura, ce-i drept, nu improvizata din creioane, ca pe vremea mea. Ba chiar mi-a fost dat sa intalnesc si o fetita care avea un trenulet – girlish, roz si, desigur, cu ponei. Micuta era mandra si fascinata de locomotiva care poate duce dupa ea atat de multe vagoane, atat de departe, atat de precis.
Poate ca asta e motivul pentru care, atunci cand trebuie sa fac un cadou, ma gandesc in primul rand la un trenulet. Asa l-am descoperit pe cel de Siku: o locomotiva ce le imita foarte bine pe cele reale si trei vagoane multicolore care ii pot fi atasate. Si propunerea de la Lego – trei vagoane trase de o bicicleta – e un vis pentru orice copil.
