Cu riscul de a deveni melancolica si plictisitoare, mi-e greu sa nu observ ca telefoanele inteligente au inlocuit cu pasi mici, dar siguri, cateva dintre obiectele si activitatile mele preferate:
- Camera foto
- Camera video
- Cartile
- Scrisorile
- Cartile postale
- Preludiul (spune ca nu-i asa)
- Ceasurile
Stiu ca nu emit vreo informatie de ultima ora, doar ca recent m-am gasit intr-o ipostaza care mi-a provocat un scurt-circuit sentimental. Ma pregateam sa merg la birou, m-am imbracat, m-am accesorizat corespunzator: simplu, sic, all black (safe-choice, easy-peasy). La final, mi-am aruncat pe mana un ceas cu bratara neagra, de piele, si cadran argintiu si am plecat val-vartej spre munca.
Ajunsa in fata cladirii dau nas in nas cu o colega, grabita si ea nevoie mare (oricum suntem toti in alerta constant, zici ca ne fugareste cineva), care imi spune aproape fara suflu: “Zi-mi si mie cat e ceasul, te rog, cred ca am facut-o de oaie, ma asteapta cineva la un meeting in oras si sunt in intarziere”.
Eu: cu geanta de laptop pe mana, o punguta de carton cu materialele mele de studiu, esarfa aruncata deasupra (era cald in miez de februarie, daca iti amintesti) si un shopper bag de dimensiuni colosale – pentru ca acolo e tot universul meu (la propriu). Telefonul in geanta, ascuns naiba stie in ce coltisor.
Ii spun sa astepte o secunda, las geanta de laptop pe asfalt, revistele din punguta de carton se revarsa pana la intrarea in sediu, esarfa ajunge pe jos (cainele din curte este in culmea extazului), nimic nu conteaza, eu scormonesc in continuare in geanta sa-mi gasesc telefonul. Colega exasperata imi zareste bijuteria pe mana si ma intrerupe:
“Hello, ai ceasul la mana!”
Pauza. Da, am un ceas la mana care, ce sa vezi, masoara timpul si pe care pot sa-l folosesc in acest scop. Renunt sa-mi mai caut telefonul. Imi privesc ceasul cu o satisfactie care dureaza efectiv o secunda (vorba vine, n-as avea cum sa stiu cat a durat) pentru ca, ha ha ha (dar nu e rasul meu), ceasul meu nu mai are baterie. Prin urmare, nu functioneaza.
Colega pleaca cu zambetul ironic al cuiva care stie ca a pierdut timp pretios doar pentru a afla cat mai are la dispozitie pentru a ajunge la timp undeva. Eu raman cu zambetul idiot al cuiva care a avut o revelatie intr-un moment total inoportun.
Am multe ceasuri si le port des. Am unul auriu, unul pastelat, unul negru si unul argintiu. Am ceasuri cu curea de metal, de piele sau de silicon. Le iubesc pe cele masculine, pentru ca sunt atat de cool si versatile, merg si la birou, si seara in oras. Am si ceasuri foarte elegante, care se fac intotdeauna remarcate. Am grija sa le asortez corespunzator de fiecare data, sunt la curent cu toate trendurile si toate lansarile. Si totusi, nu le folosesc cu adevarat.
Sa porti un ceas in ziua de azi nu e neaparat un lucru rar. Sa il folosesti e insa un gest pe cale de disparitie. As vrea sa vad mai des femei care isi dezvaluie senzual incheietura atunci cand sunt intrebate cat e ceasul. As vrea sa vad barbati care isi scot la iveala ceasul de sub o camasa impecabila cu butoni rafinati. Asta pentru ca exista o eleganta aparte in a-ti verifica ceasul care nu trebuie pierduta. Pentru ca nu poate fi egalata nici de cel mai inteligent telefon care va fi vreodata lansat pe piata.
