Nu stiu exact cand mi-am dat seama ca ma iubeste. Am simtit-o, cumva, dintotdeauna. Si mi-a spus-o de nenumarate ori. Poate de asta n-as putea puncta, cu exactitate, clipa in care chiar am stiut. Si totusi… Poate a fost ziua aceea, in care nici nu puteam sa-mi tin ochii deschisi din cauza febrei. Imi amintesc perfect cum a stat lipit de mine, mi-a pus comprese reci si m-a tinut de mana. Sau poate cand, ani mai tarziu, am incalcat regulile si n-am ajuns acasa la ora stabilita. Era miezul noptii, eu aveam vreo 15 ani si am descuiat usa incet, sperand ca doarme si ca n-o sa ma auda. Insa, cand am intrat in dormitor, l-am vazut pe tata asteptandu-ma pe scaunul meu de la birou. I-am citit ingrijorarea pe fata. Nu mi-a spus nimic, dar nici nu era nevoie – si asta a durut mai tare decat daca m-ar fi certat sau m-ar fi pedepsit. Sau poate a fost acea zi de 1 martie, cand m-a asteptat in fata scolii cu un buchet imens cu lalele albe. Habar nu am – probabil ca am stiut dintotdeauna ca ma iubeste si ca voi fi mereu pe primul loc.
Cu Bogdan a fost insa diferit. Eram cu trei ani mai mica decat el si ne ciondaneam intruna, asa cum fac fratii. Ma necajea cand radea de papusile mele, aranjate si coafate, si, in special, cand le ascundea pe toate si spera, astfel, sa ma joc cu el si cu masinile lui. Ma tragea de codite si era atat de complicat sa cadem la pace cand aveam de impartit o ciocolata. La scoala aveam prieteni diferiti. El juca fotbal cu baietii, eu inventam povesti cu fetele de varsta mea. Insa imi amintesc ziua in care un coleg mi-a pus piedica in timp ce jucam sotron. Mi-am julit un genunchi, am plans in hohote, iar Bogdan a aparut instantaneu langa mine. Eram convinsa ca o sa ma tachineze din nou, dar nu: m-a luat deoparte, mi-a spalat rana si m-a dus acasa de mana. Ba chiar mi-a dat si o bomboana pe drum. Iar inainte de asta, l-a luat deoparte pe colegul meu cel nazdravan. I-am privit din departare si n-am auzit niciodata ce si-au spus, insa respectivul nu m-a mai necajit niciodata.
Ei bine, am crescut langa acesti doi barbati grijulii. Iar cand m-am indragostit… ma rog, au fost mai multe povesti. Blondul cu ochi albastri care mi-a frant inima in clasa a IX-a. Rockerul din tabara de la Busteni de care n-am mai auzit niciodata dupa ce m-am intors acasa. Colegul meu de facultate cu care aveam o relatie minunata, dar care a plecat in State cu o bursa. Si, in final, dupa toate esecurile, l-am intalnit pe EL. E cel care ma tine de mana si care imi spune ca totul va fi bine. Si e atat de convins cand zice asta, incat il cred. E cel care ma face sa zambesc in fiecare dimineata si care fredoneaza in timp ce prepara cafeaua. Mi-e greu sa spun ce-mi place cel mai mult la el, dar stiu ca, pentru mine, conteaza enorm ca ma sustine chiar si cand imi propun sa fac ceva ce pare o nebunie. E langa mine. E mereu acolo. E tot ce conteaza.
La multi ani, dragii mei!
